Comandor aviator Dumitru Berbunschi

DUMITRU BERBUNSCHI – FOOZIE pentru prieteni și aviatori – a plecat în ultimul său zbor în data de 9 februarie 2009, pentru a se alătura Escadrilei din Ceruri, „răvăşind toată lumea aviaţiei naţionale” cum s-a scris atunci.
S-a născut în ziua în care îşi aniversează existenţa cea care avea să îi devină ca o a doua casă: Armata României. Locul naşterii sale este unul încărcat de istorie: FLĂMÂNZI, acolo unde în 1907 a avut loc marea răscoală ţărănească. Chiar destinul său a fost ca el să devină militar şi să rămână în istorie. În istoria aviaţiei militare româneşti, ca profesionist şi ca aviator-scriitor.
Pilotul MIHAI GRECEA l-a numit „unul dintre cei mai respectaţi aviatori români, îndrăgostit de aviaţie cum despre puţini zburători se poate spune”.
Un articol publicat în JURNALUL DE BOTOŞANI ŞI DOROHOI la o săptămână de la trecerea sa în nefiinţă ne ajută cu o scurtă prezentare a carierei profesionale, citat pe care îl reamintesc aici pentru cei care nu l-au cunoscut niciodată:
Cariera militară şi-a început-o în august 1986, la Regimentul 86 de Aviaţie Vânătoare, Borcea, unde a fost încadrat ca „pilot militar”. În anul 1993 a devenit pilot militar clasa I pe avioane supersonice de vânătoare, iar în 1996 – conform curriculum-ului publicat pe propriul blog – „ instructor de zbor” MiG 21, în toate condiţiile meteorologice, ziua şi noaptea .
S-a aflat la manşa aparatelor de zbor I.A.R. 823, L 29 Delfin, L 39 Albatros, MiG 21 Clasic şi chiar MiG 21 LanceR, un avion extrem de performant, acumulând 1300 ore de zbor. A fost – ani de zile – unul dintre „cei ce cunosc fulgerele violente şi se întorc teferi dintre ele”, după cum va afirma mai târziu, atât de frumos şi de profund, unul dintre personajele sale.
În literatură, a debutat în anul 1987 şi nu după mult timp a câştigat două premii I la concursurile organizate de săptămânalul „Observatorul Militar”. A continuat să scrie articole de specialitate publicând, până în anul 2005, peste 250 de materiale şi eseuri în presa militară şi în alte reviste („Observatorul Militar”, „Cer senin”, „Top Gun”, „Pentru Patrie”). În anul 2001 a publicat volumul „Semne de cer senin”, apoi a „recidivat”, în 2006, cu romanul memorialistic „Rădăcini de zbor”. A realizat numeroase emisiuni radio, pentru „Ora Armatei” şi pentru Radio România Tineret, iar în 2005 a fost ales redactor şef al publicaţiei „Cer senin „, editată de Forţele Aeriene Române.
Momentul cel mai greu al vieţii sale a fost 2 aprilie 2005, când sorţii au decis că manşa avionului trebuie să facă loc unei lupte inegale cu o suferinţă care nu l-a cruţat. Atunci ceva în sufeltul lui a murit fiindcă a aterizat pentru ultima oară şi i-au rămas pentru totdeauna neostoite dorul şi setea de zbor, de înaltul cerului.
Multe din scrierile sale, mai ales cele pe care le regăsim în coloana albastră pe care care a păstorit-o ceva vreme în paginile OBSERVATORULUI MILITAR, aveau un motto: „Odată am zburat şi eu… odată… Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte”.
Sunt nenumărate lucrurile care ne amintesc de FOOZIE: de la expresiile sale consacrate şi frumos graseiate „seara bună, om bun!” şi „fugi cu barca”, la tot ce a fost ca om, ca prieten, ca pilot, ca instructor de zbor, ca artist al condeiului.
Pe blogul POVEŞTI DE AERODROM autorul acestuia ne lasă câteva cuvinte emoţionante, al căror mesaj îl împărtăşesc şi eu: “Foozie avea o voce inconfundabilă. Avea un fel anume de a-ţi pătrunde în suflet, reverberându-se în tine, umplându-te de ecouri, în timp ce cuvintele lui, ales meşteşugite mare parte din timp, chiar şi în situaţii când nu se impunea şi cu oameni care nu meritau, îşi făceau sălaş în inima ta, rămânând acolo pentru multă vreme”.
Pentru familie FOOZIE a fost un exemplu de dragoste şi devotament, iar pentru prieteni a fost instructorul, maestrul, fratele mai mare. Ne-a fost mereu alături în momentele grele. Ne-a învăţat pe toţi nu doar meserie, dar şi să trecem demni prin viaţă şi să ne facem datoria cu profesionalism. Însuşi curajul cu care a trăit până în ultima clipă, în ciuda unui război crunt cu greaua sa suferinţă, reprezintă demnitate. Prin asta ne-a dat o lecţie de viaţă, lăsând pentru fiecare dintre noi ca amintire câte un vers din POEZIA ZBORULUI.

Autor: Cristina Boțocan, membră ARPIA București-Otopeni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s