6 Iunie 1944 – O zi memorabilă

76 de ani de la lupta aeriană dintre Lt. ION DOBRAN și 2nd Lt. BARRIE DAVIS

În dimineaţa zilei de 6 iunie 1944, puternice formaţii de bombardament din componenţa Forţei a XV-a au decolat din Italia şi, însoţite de vânătoare, s-au îndreptat spre România. Obiectivele acestora erau oraşele Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Craiova, Piteşti şi Rm. Vâlcea. Au decolat la alarmă aproximativ 50 de avioane româneşti (din Grupurile 1, 6 şi 7) şi alte 60 aparţinând vânătorilor germani. Au avut loc lupte aeriene, americanii pierzând cel puţin patru sau cinci bombardiere (datele din documente nu sunt suficient de clare).

În paralel cu acest atac, din Ucraina au decolat 104 avioane de bombardament B-17 şi 42 avioane de vânătoare P-51. Bombardierele aveau misiunea de a lovi oraşul Galaţi (era vizat aerodromul Flotilei 3 Vânătoare). Surpriza a fost atât de mare, încât populaţia civilă a fost alarmată doar cu câteva minute înainte de explozia bombelor. Alarmarea Grupului 9 Vânătoare (una dintre subunităţile acestuia, Escadrila 48, era condusă de către lt. Ion Dobran) s-a făcut, de asemenea târziu. Decolând de pe terenul de la Tecuci, Messerschmitt-urile Grupului 9 se îndreaptă spre Galaţi, pe care îl găsesc deja bombardat. Este angajat inamicul şi, în acest moment, are loc lupta dintre Ion Dobran şi celula formată din aviatorii americani Wayne Lowry şi Barrie Davis, undeva în sudul Basarabiei, probabil deasupra Bolgradului. Aici apare singura controversă din acest episod: Dobran susţine că a văzut o patrulă formată din patru P-51, în vreme ce Davis povesteşte că erau doar două avioane, şi îl aşteptau pe un al treilea să li se alăture. În realitate, este posibil ca Dobran să fi văzut, în afară de cele două P-51, alţi doi sau trei vânători americani, nu foarte departe, aşa cum este de aşteptat în asemenea momente, şi să-i fi considerat ca făcând parte din aceeaşi patrulă.

În orice caz, Lowry a observat avionul lui Dobran, dar nu a reacţionat, crezând că Messerschmitt-ul 109 G din spatele lor era P-ul 51 pe care îl aşteptau. Au mai avut loc asemenea confuzii. Pe 21 aprilie 1944, când americanii au venit prima dată pe cerul României cu avioanele ,,Mustang’’ (cele trei escadrile ale Grupul 31), vânătorii români de pe I.A.R.-80/81 le-au considerat ca fiind Messerschmitt-uri 109 ale unor formaţii germane. Doisprezece piloţi români au plătit cu viaţa această greşeală, alţii au fost răniţi, ziua de 21 aprilie 1944 devenind ,,Vinerea neagră a I.A.R.-ului 80’’ şi ziua cu cele mai multe pierderi din istoria aviaţiei române de vânătoare.

Întâlnirea dintre Dobran şi Davis, aşa cum a descris-o aviatorul român. Fragment din ,,Jurnalul locotenentului Dobran’’, Editura Modelism Internaţional, Bucureşti, 1998, pp 88-89: ,,06.06.1944 Zi memorabilă. Încep să cred că mă nasc în fiecare zi. Aşa se petrec lucrurile de la un timp încoace… Cu Mucenica, Şenchea şi Simionescu, jucăm un Bridge, în Hruba lui Ataki, aşa cum era botezat un bordei cam de cinci pe cinci metri, săpat în pământ de Ţurcanu, prin grija lui Şenchea, şi în care el făcuse un fel de bar. Numai acoperişul ieşea afară deasupra pământului, acoperiş camuflat cu o foaie de cort. Ne deranjează dl. cpt. Şerbănescu, chemând toţi comandanţii de escadrile la dânsul. E vorba de vizita Mareşalului Antonescu la Tecuci şi de aici pe front. În timp ce primeam directive, intră în sală lt. Dinu Pistol, foarte agitat, el care e atât de calm de te scoate din sărite. Formaţie de avioane americane la 100 km de Prut cu direcţia Tecuci. Pentru noi sunt dincoace de linia de interdicţie pe care ne-a impus-o flota, aşa că…bucuroşi. Decolăm în prima alarmă la americani. Fac semn, la întâmplare, ca [fiind] cel mai apropiat în acel moment, lui Panait, să-mi fie coechipier. Până la T-eu şi o bucată de timp în aer se ţine de mine, apoi, cum am plecat de-a valma, neorganizaţi, dispare lipindu-se de altă patrulă. Luăm înălţime deasupra aerodromului. Staţia noastră de radio ,,Albatros’’ comunică: avioane inamice se îndreaptă spre Independenţa. Ştiu vag că aceasta e o staţie de C.F.R., pe Siret, spre Galaţi, deci într-acolo pornesc. Merg paralel cu Siretul, căutând să mă apropii de celula lui Bâzu [* – Cpt. av. Constantin Cantacuzino, pilotul de vânătoare cu cele mai multe victorii aeriene dintre români], crezând că Panait e în spate. Rămân, totuşi, mult în urmă şi, la un moment dat, văd de departe formaţiile americane, vag, ca nişte sclipiri. Pus pe direcţie, dau pe radio pentru toţi, capul compas, apoi, încet-încet, mă apropii, luând înălţime. La Galaţi ajung prea târziu, se vede, judecând după efectul bombardamentului, că au fost serios atinse, în special zona aerodromului şi intrarea în tunelul căii ferate. Aici, la Galaţi, e Flotila 3 a lui Make Mărăşescu. La un moment dat, văd în stânga mea şi puţin puţin mai jos două avioane cu bot roşu. Să fie G-uri [* – avioane Messerschmitt-109G] de la Esc. 56? Pun motorul în plin şi merg paralel cu ele. Între timp, le recunosc după siluetă. Sunt Mustang-uri americane. În sfârşit, de când doream şi clipa asta! Mă uit precaut în urmă. Sunt singur. Nici un Messerschmitt nu e pe aproape; puţin mai jos, tot în stânga, alte siluete, asemănătoare primelor. Caut să iau înălţime mai mare. Îi las să-mi treacă în faţă, urc peste ei câteva bune sute de metri, apoi pic uşor câştigând viteză. Acum am în faţă o patrulă strânsă de Mustang-uri. Ariergarda unei formaţii de bombardiere. Altimetru 6500 m, vitezometru, viteza indicată 440 km/oră, viteza reală către 600, poziţie, imediat est de Bolgrad. Fără să mă mai gândesc la urmări, mă angajez în luptă. Ştiam că unul la 4 cu Mustang-urile înseamnă aproape sinucidere… Totuşi atac! Nu fără să-mi treacă prin minte povestea G-ului german care într-o poziţie similară a atacat dar nu a mai putut scăpa, a fost doborât, dar nimic în lume nu mă poate face să dau înapoi. Mă apropii uşor, intru în remuurile celui din dreapta, mergeau fără grijă, în patrulă perfectă, ca la paradă. Pic sub ei. Mă axez exact în spate, încă puţin! Încă! Îl văd crescând în vizor. Acum! Apăs pe trăgaciul (buton) tunului cu degetul mare de la mână dreaptă [şi], simultan, cu arătătorul pe trăgaciul celor două mitraliere cu percutor electric. Rafale succesive ţâşnesc, pe care le corectez uşor după trasoare. Un moment, americanul parcă nu simte nimic, apoi, atins, degajează spre stânga jos pe sub celelalte trei avioane, care, şi ele, alertate, trag dreapta sus într-un evantai protector care vrea să-l acopere. Virez şi eu scurt urmărindu-l puţin, apoi degajez spre înainte către bombardierele care se apropiaseră în vizor. Înainte însă de a degaja, văd că Mustang-ul din faţă începe să scoată fum…’’.

Întâlnirea dintre Dobran şi Davis, aşa cum a descris-o aviatorul american. Fragment din articolul ,,Checkertail Mustang Ace’’, publicat de Jon Guttman în ,,Aviation History’’, în numărul din noiembrie 2007, în urma unui interviu cu Barrie Davis, pp28-29: ,,… Eram doar noi doi. [Davis şi Lowry, amândoi rămaşi fără coechipieri] … Bob Bass era coechipierul lui Wayne Lowry. Nu mai îmi amintesc ce anume l-a determinat pe coechipierul meu să renunţe şi să revină la Piriatîn [*baza Grupului 325 Vânătoare din URSS], dar a fost unul dintre cele cinci P-51 care au abandonat [misiunea].
…………………
Bob Bass nu se vedea nicăieri. Zburam în linie cu Wayne, în drepta bordului său, astfel încât să ne putem acoperi unul altuia spatele. Un al treilea avion, nevăzut de mine, s-a apropiat din dreapta-spate. De la distanţă, un Messerschmitt-109 seamănă destul de bine cu un P-51. Mai târziu, Wayne mi-a spus că, până a deschis focul, a crezut că e Bob Bass.
Primul proiectil tras de [Messerschmitt] 109 mi-a lovit cupola, a făcut explozie şi m-a năucit. Când mi-am revenit, era frig, foarte frig. Roua care de dimineaţă îmi udase încălţămintea când mergeam către avionul meu, era acum îngheţată. Mi-am privit aripa dreaptă. Era zdrenţuită la capăt. Cupola [carlingii] era sfărmată. Vântul şuiera în jurul meu. Nu am mai văzut un alt avion pe cer şi m-am simţit teribil de singur.
Din fericire, Wayne s-a avântat către Me-109 când acesta a început să tragă, l-a obligat pe pilot să rupă lupta şi l-a urmărit în picajul prin care acesta încerca să scape. A urmat o luptă şi Wayne l-a doborât pe tipul care mi-a sfărmat avionul.
M-am îndreptat către Piriatân. Când am zărit aerodromul, am făcut un viraj larg şi m-am poziţionat pe pistă. Am fost uimit de dificultatea cu care am pus partea din spate a avionului pe sol. Când am oprit, priviri ciudate erau aruncate către Mayfair 24 [P-ul 51 aparţinând lui Davis]. Un şef de echipaj a lăsat să-i scape un <>. I-am răspuns că cineva a tras ca dracu’ în mine. Apoi mi-am privit avionul. Proiectilele îmi loviseră toate cele patru pale ale elicei. Aripa dreaptă era distrusă. Jumătate din direcţie şi din profundor dispăruse. Un proiectil a fost găsit în rezervorul din spatele scaunului. Combustibilul din rezervor îl oprise. Cât noroc! Casca mea de zbor, jacheta şi pantalonii, erau perforaţi de bucăţele de proiectil sau din plasticul cupolei. Era vizibil puţin sânge, dar chirurgul a fost neînduplecat înainte de a-mi permite să merg la cort. El şi asistentul său au petrecut o jumătate de oră culegând fragmente din picioarele, umerii şi capul meu, înainte de a mă înveli cu bandaje lungi. Arătam ca o mumie. Îmi era ruşine că lăsasem un Me-109 să mă facă bucăţi.
Acest episod mi-a adus distincţia de a fi primul pilot american de vânătoare calificat pentru <> care zbura din Uniunea Sovietică.

După ce a renunţat să-l mai urmărească pe Davis, a urmat atacul lui Lowry asupra lui Dobran. Fragment din ,,Jurnalul locotenentului Dobran’’, Editura Modelism Internaţional, Bucureşti, 1998, pp 89-90:
,,…îmi fac socoteala clasică. Pic zdravăn. Câştig 750-800 km/oră, apoi degajez, urcând în soare. Zis şi făcut, numai că Mustang-urile nu se lasă şi le văd urcând ca nişte mărgele, unu, doi, trei, după mine. Unul singur e aproape. Urcă, urcă. Îl văd, privind în spate, prin şi pe lângă blindajul de sticlă care protejează capul, cum trage, axat în coadă, aproape pe verticală, cu cele patru sau şase mitraliere ale lui [* – P-51C, aşa cum era cel al lui Lowry, avea 4 mitraliere]. Viteza scade şi rămân aproape de limită. Nu pot urca mai sus. Câştigasem la loc aproape 2,000 m şi, dând picior, intru în ranversare pe stânga. Limita e aşa de mare, încât parcă stau agăţat în spaţiu, dar bietul G-u executa totuşi manevra. Prietenul trece peste mine prin dreapta şi puterea motorului lui îl urcă mai sus, după care face şi el ranversarea şi iar e în coadă, deşi puţin mai departe. Pic punând din nou oberboost-ul, se poate folosi pentru puţin timp. Americanul se ţine. E vizibil că are viteză mai mare şi că urcă mai bine. Fac o vrie largă, ca şi cum aş fi doborât. Degeaba. Virajele strânse cu mari modificări de viteză, de la capetele aripilor ies fileuri albe de condensare, tonouri, răsturnări şi ranversări, întreaga gamă de acrobaţie de care sunt capabil, evoluând brutal în toate cele trei planuri ale spaţiului. Rezultatul e minim. Pierd doar doi dintre ei, dar al treilea se ţine scai şi pare un pilot foarte bun şi nu pot o clipă să-i fac faţă, mereu e în spate. Mă simt cu neputinţă de a scăpa şi asta mă face, de furie, să nu mai văd nimic, o perdea roşie se lasă peste ochi pentru o clipă. Simt cum clocotesc. Dacă aş fi fost jos, în starea în care sunt, m-aş repezi cu pumnii, cu capul, cu dinţii, fără cuget, în el, dar aici sus nu pot să fac nimic. Încă o degajare în soare. Trec în urcare clipe nesfârşite, apoi, ca un ciocan greu, răsună o lovitură, încă una, sec, fără explozie. Sunt atins, dar motorul merge de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Observ însă o dâră albă în stânga fuzelajului. Îmi fulgeră în cap: radiatorul, blocajul! Unde o fi inelul blocajului? Nu-l găsesc. Cu ajutorul lui se poate scurt-circuita răcirea glicolului pe un singur radiator. N-am timp să mă uit sub tabloul de bord unde ar fi trebuit să fie, pentru că sunt total preocupat de evoluţii. Cu trena rău prevestitoare după mine, gândesc febril. Imagini de foc şi explozie îmi trec prin minte şi aproape instinctiv reduc complet motorul, pipăind pârghia de largare a cabinei pentru a sării cu paraşuta. Mă atrage, parcă mă fascinează culoarea ei roşie, din stânga sus, de lângă parbriz. Totuşi, nu vreau să sar. Dar nu am luat foc. După câteva lungi secunde, îmi vine gândul salvator. Reduc complet maneta de gaze, viteza scade văzând cu ochii şi, la 280 km/oră, începe un circ drăcesc. Fără să fie prea surprins, deşi acum îi vine mai greu, pentru că acum viteza mare este un dezavantaj, amicul se ţine, totuşi. Secundele par veacuri şi mi-e teamă că motorul nu mă mai ţine. Deşi fugar, observ că temperaturile cresc. Mă cuprinde o mare delăsare, aşa, ca o stare completă de indiferenţă, ca şi cum eu nu aş fi în cauză. Trec în straturi de aer cu temperaturi diferite şi cabina se acoperă brusc cu un strat subţire de gheaţă. Nu se vede bine afară. Deschid robinetul de benzină care spală de ulei parbrizul şi, maşinal, merg în zigzag-uri strânse, pentru a evita tragerea celui din spate. O ultimă angajare, o redresare la trei sute de metri, pierdusem în coborâre toată înălţimea, venind de la 7000 m. Încă câteva S-uri şi mă hotărăsc să-l aterizez forţat undeva, oriunde, să scap odată de gheara asta pe care o simt înfiptă în spate. Îmi vine în minte însă că avionul acesta este dragul meu 22 care, după 5-galben, parcă mi-ar fi frate, şi, deşi e nebunie ceea ce fac, nu vreau să-l stric şi scot trenul de aterizare, aleg o cultură, parcă ar fi orz. Strâng centurile de scaun şi aterizez cu inima cât un purice, aşteptând să mă dau peste cap. Terenul [e] moale. Frânează puternic, dar nu se întâmplă nimic, spre mirarea şi bucuria mea. Grăbit de teamă ca americanul să nu vină la atac pe ţintă fixă, sar din carlingă şi privesc spre cer. Nu se vede nimic. Departe, spre Răsărit, [se aude] un zgomot de motor care se îndepărtează. Încolo, nimic. Linişte, o linişte nefirească. Răsuflu uşurat. Broboane mari de sudoare îmi acoperă fruntea, spatele e lac de apă. Apoi, din lăuntru, ca un fluviu imens, creşte, dă pe margini, o bucurie de nedescris: bucuria celui care poate vedea cerul, soarele, iarba. Vântul adie uşor, ca o mângâiere. Dumnezeule mare, ce frumoasă e viaţa când se ridică de jos, din sfărmături! În fond, suntem nişte gladiatori moderni. Unul din doi trebuie să moară. Cine o fi ridicat degetul în sus pentru iertare? …’’

Text: istoric Sorin Turturica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s