Istorica zi de 4 August 1919

  • Motto: Lupta cea bună am luptat, drumul mi l-am împlinit. 2 Timotei 4:7
  • A treia campanie a Armatei Române în Marele Război – O chestiune de atitudine
  • Se împlinesc zilele acestea o sută unu ani de la una din cele mai frumoase epopei ale poporului român, cunună de lauri așezată pe fruntea României de brațul viteaz al Armatei sale. Acum exact o sută unu ani, pe 4 august 1919, armata noastră formată din țărani, abia ieșită dintr-un război istovitor și remobilizată în pripă, sub comanda ofițerilor și a comandanților săi români, într-un sublim avânt, dădea peste cap trufașul adversar și ajungea până la Budapesta, pe care o ocupa. Eram singurii dintre aliați, care se puteau mândri cu ocuparea unei capitale inamice în Primul Război Mondial. Dar, aceasta nu a fost doar o mare izbândă a românilor, căci prin acțiunea armatei noastre, nu doar a fost înfăptuită o unire care ne fusese garantată de Puterile Aliate prin Tratatul semnat de Brătianu și reprezentanții Aliaților în 4/17 august 1916, ci mai mult, a fost eliminat pericolul răspândirii morbului bolșevic, ce amenința întreaga Europă. Nu putem ști, dar ne putem imagina, ce s-ar fi întâmplat în Europa cu un stat comunist militant și agresiv, sprijinit nelimitat de Marea Țară a Sovietelor, aflat în centrul continentului și înconjurat de vecini binevoitori sau șovăielnici. Unul din cele mai importante și controversate aspecte al acestui război l-a reprezentat atitudinea principalilor decidenți politici și militari ai Aliaților față de Ungaria sovietică, pe care au considerat-o un partener viabil, cu care au angajat discuții – atunci când nu au sprijinit-o pe față, în timp ce României i-au făcut toate șicanele posibile, pentru a-și tempera acțiunile sau pentru a se retrage de pe aliniamente cucerite cu greu și prin jertfe, deși acestea ar fi fost gesturi sinucigașe față de un adversar agresiv, care ne ura visceral. Pare greu de crezut astăzi, dar Aliații se alăturau prin aceste presiuni și cereri ultimative Rusiei sovietice, care prin vocea lui Cicerin și a lui Rakovski ne somau în același sens. Ultimele intervenții în favoarea bolșevicilor ungari au fost făcute pe 3 august de colonelul Romanelli, reprezentantul Antantei la Budapesta, printr-o notă către Consiliul Suprem Aliat, în care solicita să se impună românilor retragerea armatei dincolo de Tisa și o alta prin care adresa “comandantului cavaleriei [române] ce înaintează către Budapesta, (…) cererea fermă să-și oprească marșul”, iar în ziua de 5 august la ora 10, o delegație mixtă italo-franco-engleză sosită de la Viena solicita ca armata română să nu ocupe capitala ungară. A fost nevoie de toată energia, priceperea și hotărârea remarcabililor noștri oameni politici și militari: Regele Ferdinand, Regina Maria, Brătianu, Vaida-Voievod, Ștefan Cicio-Pop, Diamandy, Averescu, Prezan, Mărdărescu, Moșoiu, Antonescu, Radu Rosetti și mulți alții, pentru a ne apăra interesele, care în fond erau și cele ale aliaților noștri europeni. Poporul român, suveranii săi, armata și oamenii politici, într-o splendidă comuniune, au demonstrat că orice înfăptuire măreață și durabilă, nu se poate realiza decât prin hotărâre, risc, jertfă și o mare dorință de a învinge. Aceasta este cea mai importantă moștenire lăsată de niște oameni ce ne par astăzi nouă, contemporanilor, titani. Căci nu niște lucrări omenești, uneori efemere sau perfectibile, sunt importante, ci atitudinea, după care se definește caracterul unui popor și care se vădește nu în momentele de bunăstare și belșug, ci în cele de restriște. Faptele premergătoare înfruntării din anul 1919 sunt îndeobște cunoscute și nu dorim să insistăm asupra lor. Odată cu cucerirea puterii de către Béla Kun și instaurarea Republicii Sovietice Ungare pe 21 martie 1919, noul stat comunist anunța o alianță cu Rusia sovietică și hotărârea de a duce un război ”necruțător” cu statele burgheze. După o serie de măsuri brutale luate de noile autorități și după instituirea terorii roșii, gesturi ce au evaporat rapid baza de susținători ai comuniștilor și cu situația internă ce se deteriora cu fiecare zi, guvernul sovietic ungar a apelat la ultima carte disponibilă, exacerbând sentimentele naționale, umilite în urma pierderii statutului imperial și a teritoriilor stăpânite în dauna altor națiuni, până la sfârșitul anului 1918. Țintele imediate au fost nou înființata Cehoslovacie și Regatul României, reîntregit pentru prima oară după unirea înfăptuită de Mihai Viteazul la 1600. Armata roșie ungară a atacat în forță pozițiile românești, însă s-a văzut nu numai oprită în ofensiva sa, însă respinsă, împinsă către Tisa și aruncată pe malul vestic al râului. Imediat, în Europa s-a stârnit o furtună de proteste, care cereau românilor să se retragă de pe aliniamentul ocupat. După o perioadă de refacere și de pregătire, trupele române au trecut Tisa, au dat peste cap încercările de rezistență și – dispunând de o cavalerie mult mai numeroasă, au depășit coloanele inamice, împânzind rapid tot teritoriul, tăind retragerea și capturând majoritatea trupelor, restul risipindu-se. Cu armata ungară retrăgându-se sau abandonând lupta, trupele române au înaintat în marș forțat către Budapesta, ale cărei suburbii le-au atins pe 3 august, când au început operațiunile de încercuire a capitalei. Pe 4 august, Generalul Gheorghe Mărdărescu, Comandantul Armatei Române ocupa oficial Budapesta, primind defilarea trupelor pe Bulevardul Andrassy. În acest timp, Béla Kun se refugiase în Austria pe 2 august împreună cu colaboratorii săi, punând astfel capăt aventurii comuniste ungare. Armata ungară se vedea astfel depășită la toate capitolele: moral, strategic, tactic și de manevră. Și astfel, ajungem la subiectul analizei de față; această campanie a vădit nu numai valoarea incontestabilă a soldatului român – apreciată de aliați și de inamici deopotrivă, ale comandanților săi, buni profesioniști care au reușit cu mijloacele tehnice reduse de care dispuneau să se bată de la egal la egal cu unele din cele mai valoroase armate ale momentului, dar a și subliniat cu asupra de măsură calitățile pe care le aveau cu prisosință absoluți toți cei implicați în amarnica încleștare din acele timpuri – de la ultimul soldat, până la suveran și primul ministru: o atitudine de învingători, un moral nezdruncinat și o conștiință națională admirabilă, aparent uimitoare pentru o națiune formată preponderent din țărani, însă perfect explicabilă prin prisma însușirilor moral-sufletești ale poporului român. Această mentalitate de învingători, această fală binecuvântată, conștiința că fac un act civilizator luptând împotriva forțelor întunericului, justețea bătăliei pentru eliberarea nu numai a fraților lor, ci și a poporului vecin, căzut în robia unor utopiști psihopați, fără patrie, au transformat la începutul anului 1919, o armată abia mobilizată, în parte neechipată, într-o falangă de epopee. Așa cum Napoleon a traversat Alpii cu o armată flămândă și desculță, intrând în istorie, tot la fel Armata Română, traversând Tisa, a pășit în nemurire. A fost o chestiune de atitudine. O chestiune de atitudine a fost răspunsul autorităților române la cererile tot mai presante ale aliaților de a opri înaintarea trupelor române, atât în prima parte a campaniei (15 aprilie – 1 mai), cât și în cea de a doua (17 iulie – 4 august 1919), finalizată cu înfrângerea completă a armatei ungare și cu ocuparea Budapestei. O chestiune de atitudine a fost și trecerea Tisei după zdrobirea atacului declanșat de trupele bolșevice ungare la 20 iulie și aruncarea acestora pe malul de vest al râului. O chestiune de atitudine a reprezentat-o operațiunea de capturare și dezarmare ale ultimelor rămășițe ale armatei ungare, care după primele contacte cu trupele românești s-au retras în debandadă, abandonând mari cantități de armament și echipament. Românii însă, dispunând de o cavalerie mai numeroasă, au depășit coloanele inamice, împânzind rapid tot teritoriul și tăindu-le astfel retragerea. O chestiune de atitudine a fost și raidul îndrăzneț al generalului Rusescu, care cu un detașament de aproximativ trei sute de cavaleriști și două tunuri a ocupat formal Capitala ungară, unul din cele mai frumoase episoade ale acestui război, cu nimic mai prejos decât faptele de arme ale marilor comandanți de oști din istorie. O chestiune de atitudine a fost Comunicatul generalului Mărdărescu din 5 august, prin care anunța locuitorilor capitalei ungare condițiile ocupației Budapestei:
  • Proclamațiune
  • Se aduce la cunoștința populațiunii următoarele: 1. Armata românească nu face războiu locuitorilor ei, ci armatelor cari au atacat-o. 2. Soldatul român garantează liniștea, avutul și viața cetățenilor. 3. Toți locuitorii sunt obligați să păstreze ordinea și să respecte legile țării, precum și ordonanțele ce se vor da. 4. Viața în orașe își va urma cursul normal, circulația fiind permisă până la ora 21; de la această oră, toate localurile vor fi închise.5. Se interzic întrunirile și circulația în grupuri mai mari de cinci persoane. 6. Locuitorii care vor instiga contra ordinei, sau vor aduce prin glas, prin scris, sau prin gest, prejudicii trupelor românești, vor fi pedepsiți conform legilor războiului. Comandantul trupelor din TransilvaniaGeneral MărdărescuȘef de Stat MajorGeneral Panaitescu
  • O chestiune de atitudine a reprezentat-o preocuparea imediată pentru aprovizionarea cu alimente a locuitorilor Budapestei și reorganizarea vieții sociale, grav afectate de guvernarea bolșevică a lui Béla Kun. Odată cu ocuparea capitalei ungare devenind un fapt împlinit, armatei române i-a revenit importanta datorie de a asigura liniștea, ordinea și în primul rând aprovizionarea cu alimente a locuitorilor căci, din cauza proastei gestionări și a dezorganizării vieții provocate de regimul bolșevic, în ultimul timp populația se hrănea aproape exclusiv cu dovleci, ce costau 5 – 6 coroane kilogramul. Pentru aceasta, pe de o parte s-a reorganizat comerțul și transportul alimentelor, s-au exceptat de la rechiziții în Budapesta și zonele din împrejurimile acesteia, s-au înființat 11 cantine sociale admnistrate de armata română, unde cei săraci și orfanii aveau masă gratuită. Mai mult, fiecare corp de trupă primea la masă în special copii săraci, fiecare soldat împărțind porția sa cu unul – doi copii. În această operă, românii s-au lovit de multe ori de reticența sau reaua voință a autorităților sau a persoanelor particulare, ca și de neajunsurile provocate de speculă, care era endemică. O chestiune de atitudine a constituit-o comportamentul armatei române, ofițeri și trupă, bine văzuți de majoritatea budapestanilor (ofițerii fiind chiar curtați în mediile înalte ale societății), comportament în antiteză cu modul în care trupele austro-ungare au spoliat zona de ocupație din România între toamna lui 1916 și noiembrie 1919. În acest context este demn de amintit și faptul că după ocuparea Budapestei, s-au găsit mari cantități de bunuri furate de armata ungară pe timpul șederii lor în România, decembrie 1916 – noiembrie 1918: locomotive și material rulant, material sanitar, bunuri ale particularilor și un mare număr de clopote, confiscate de la bisericile din Oltenia și Muntenia. Și de această dată, ne-am lovit de refuzul Consiliului Suprem Aliat, care în mod paradoxal, a adoptat în mod părtinitor, împotriva evidenței și a rațiunii, punctul de vedere ungar, interzicând predarea acestora către România, cu toate că multe din materialele jefuite au fost descoperite și identificate de ofițerii români în depozitele din Budapesta și împrejurimi. Motivația a fost aceea că “acele materiale făceau parte din fondul comun al reparațiilor”, urmând ca fiecare din aliați să fie despăgubit din acest fond, conform unui procentaj stabilit ulterior. A fost protejată populația evreiască, confruntată cu violențe și amenințată de pogromuri de către populația maghiară majoritară, care îi identifica cu bolșevicii, datorităprezenței în număr mare a evreilor în structurile comuniste ale regimului lui Béla Kun. Au reapărut ziarele și alte publicații, multe din ele fiind interzise de vechiul regim. Spectacolele și manifestările artistice s-au reluat. Toate aceste măsuri au făcut ca după 16 zile de la intrarea trupelor noastre în capitală, viața să-și reia cursul normal, iar aprovizionarea să fie mulțumitoare, dispărând spectrul foametei. Dar poate cel mai sugestiv moment și care demonstrează – dacă mai era nevoie – că în orice acțiune omenească, atitudinea este cea care subliniază, dă substanță și forță unui act, este episodul arborării opincii românești pe clădirea Parlamentului din Budapesta, locul unde s-au emis cele mai crunte legi antiromânești, simbolul trufaș al stăpânirii maghiare asupra românilor din Ardeal. Remarcabil este că acest gest a fost făcut spontan, din inițiativa proprie a unor soldați simpli, dar cu o clară conștiință a faptei lor. Mărturia generalului Marcel Olteanu, Guvernatorul Militar al Budapestei, despre episodul arborării opincii deasupra Parlamentului Ungar.”… Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui ploton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă … Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată …“ Zis şi făcut. Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui […] “Cine oare să fi făcut această tragică glumă?” îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferenczy, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul [său] de fier atâta amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut… “Cine oare să fi dat vântului și să fi ilustrat cu atâta măiestrie și atât de dureros dezastrul iremediabil al Regatului Sfântului Ștefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, și deși nu mai zicea nimic, am înțeles că ar vroi o lămurire. […]“Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanță de înduioșare și, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe șeful gărzii.“Este chiar colea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic și îndesat, încordându-se și făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.– Cum îl cheamă?– Don’ sergent Iordan. […]I-am facut semn să se apropie și, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumețul, care fără o intenție răutacioasă, desigur, și cu toată naivitatea unui poznaș, te-a făcut poate să suferi…” Și domnul Ferency, scăldându-și ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “Dacă din sufletul și mintea unui simplu țăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteți aici…”În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru – [și el] mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui. […] Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană, un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă… L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston,puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine, … văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi cîntecul lui: „Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sînt crestate toate de la ‘916 încoace… şi nu mă las nici mort!… ” – Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru’ Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta? Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos și cu mândrie:– E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!… Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: ”Faima şi duhul românesc cât mai departe şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.
  • Epilog La 15 noiembrie 1919 armata română începea evacuarea teritoriului maghiar, dar înainte de aceasta, pentru a lăsa pe loc o forță care să administreze țara și să păstreze ordinea, autoritățile militare române au sprijinit și au înarmat (cu arme românești) o miliție care a fost organizată în jurul lacului Balaton – singurul teritoriu rămas neocupat. Această forță a fost formată cu scopul de a prelua conducerea Ungariei și a fost pusă sub comanda unui amiral al Marinei Austro-Ungare. Numele său: Miklós Horthy, iar acesta va deveni ulterior unul din cei mai înverșunați dușmani ai României, ducând o politică activă pentru dezmembrarea statului român pe tot parcursul deceniilor trei și patru, folosind toate mijloacele și sprijinindu-se pe cele mai puternice state din Europa acelui moment: Italia fascistă și Germania nazistă. În final, uneltirile sale au fost răsplătite prin Diktatul de la Viena, în urma căruia României i s-a răpit Ardealul de Nord. Așa se scrie istoria și acesta este motivul pentru care nu avem dreptul sa uitam.
  • Text Sorin Berilă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s